Părtașul

 

Soldatul Pintilie Gheorghe era învinuit că furase în sâmbăta Paștilor câțiva saci cu orz și că apoi îi vânduse. Santinela ce încuviințase aceasta era adusă înaintea consiliului, ca părtașă la furt.

Vinovatul mărturisise hoția. El o îndeplinise, pe când de santinelă la orzărie era Neculai Oană, recrut din anul acela, un biet om, luat în oaste pe nevăzutele, și pe care, de șase luni de zile de când venise, nu-l scoase nimenea din ceea ce știa el de acasă. De nepriceperea lui se feriseră toți comandanții de companie, ca de foc, și-l lăsaseră la boi.

În săptămâna Patimilor soldații fură învoiți pe acasă. De sărbători e greu să pui mâna pe un om mai acătării, rămân ciurucurile. S-a zbătut bietul aghiotant, în dreapta, în stânga, până a dat, în grajd, cu ochii de Neculai Oană, care vorbea cu boii lui, dezmierdându-i pe grumaz. Valeu! Oană neică, zise aghiotantul, Maica Domnului mi te scoase în cale. Vino-ncoa, zmeule, să te înarmez ca pe sfântul Gheorghe. L-a înșfăcat de guler, l-a dus de l-a încins, i-a dat o armă și-un picior și l-a înfipt de santinelă în poarta orzăriei, în ograda căreia rămăseseră câțiva saci plini, afară din hambar. Să nu lași nici pe Dumnezeu sfântul să intre înăuntru, Oană băiete, că a ta-i împărăția Necuratului pe urmă, îi mai zise aghiotantul și plecă.

De aci încolo să lăsăm să povestească Oană, întrebat, la rându-i, de către judecători.

Oană își duse mâna la cap în neștire, chip să salute, răcni: S trăiți!, trase aer mult în piept, ca și cum s-ar fi pregătit să se cufunde în apă, apoi începu:

— Acu, eu, s trăiți, eram pus de santinelă; era cald și mă uitam pe câmp, și pe poarta de din dos văd, s trăiți, că ieșeau boii. Le dăduse drumul nu știu cine, ori își luaseră ei singuri lumea în cap, că eu, vezi, eram de santinelă, nu eram în grajd. Pe mine nu m-o răbdat inima să-i las în voia lor, că tot eu aveam să-i caut pe urmă prin meleaguri, că eu îs la boi, la amândouă părechile. Da o păreche acuma n-o mai am pe samă, de-o săptămână, că s-o dus cu A Ilincăi la cărat pietriș de la Ipate, de sub Dealul Râpoaiei. Eu îs din cealaltă parte, de la Argieni, din vale de...

— Nu mai bâigui; spune ce-ai făcut când ai văzut boii! răcni colonelul.

Oană iar răsuflă adânc:

— S' trăiți! Eu am văzut boii, am răzămat pușca de gard și am împuns-o la fugă după dânșii, de i-am întors. După ce i-am dus înapoi în grajd, i-am închis, am pus un bețișor în belciugul ușii, că zăvorul îi stricat, l-o stricat Marin Dumitrache, bătu-l-ar Dumnezeu, și eu am rapurtat, da nu l-au dres, că fieraru nu-i...

— Lasă pe fierar, tontule, spune ce ai făcut după ce ai închis boii! Te-ai dus la locul tău? răcni iar colonelul, scos din fire.

— M-am dus la locul meu, unde mă așezase domnul căprar.

— Căprarul, nu aghiotantul? întrebă un căpitan din consiliu.

— Ba aghiutantul, domnule aghiutant, s trăiți. Acum, eu mai s-adorm. Da n-am dormit, că de dormeam, aș fi visat. Și n-am visat nimic, zău n-am visat. Și numai ce vine deșca Gheorghe și dă să intre în orzărie. Eu îi zic: Mă, deșcă, ce cauți tu aici, că eu nici pe Dumnezeu nu-l las, mă, să intre. Da el mă dă odată la o parte, intră înăuntru și-mi spune: Tu nu știi, mă, că trebuie să duc orz pentru calul domnului ghinărar? De așa, așa-i, am socotit eu, că alta nu știu, da asta o știu bine, că domnul ghinărar e tatăl nostru, s trăiți; și l-am lăsat să ia un sac. Când o ieșit cu sacul afară, mi-o șters o palmă, deam amețit. O luat-o pe după gard, și ce-o fi făcut, ce-o fi dres, că se întoarce iar înapoi și mai ia un sac. Câți saci iei, deșca? îl întreb eu. Las, că-i vedea tu. Să-i numeri, mi-o răspuns. Și când o trecut cu al doilea pe poartă, mi-o mai șters o palmă și-o strigat: Doi! Când o mai venit pe urmă, nu l-am mai întrebat, de frică să nu mă mai bată. Da el tot mi-o mai tras două palme, și-o strigat: Trei! Patru! După al patrulea n-o mai venit, da și pe mine m-o bufnit sângele pe nas.

— Vrasăzică, patru saci a furat? întrebă colonelul.

— Patru; câte palme am mâncat, atâția saci o furat, s trăiți... De schimbat, nu m-o schimbat decât hăt! târziu de tot, că prinsese să se spuzească cerul de stele, și eu mă găndeam încă la boii mei, că nu aveau ce mânca; eu le dau de mâncare la vreme, ba-i duc și la păscut, în suhatul târgului, unde-s și ceilalți văcari, că am păscut doar și tamaslâcul conului Mache de pe Popricani...

— Bine, bine, cine te-a schimbat?

— Domnul căprar, ista, domnul aghiutant. Aflase și dumnealui că Pintilie luase sacii, că mi-o tras și dânsul câteva palme, da fără să le numere, că mi le-o tras grăbit. Apoi m-o dus la închisoare. Ș-am stat închis, s trăiți. Ia, așa, degeaba, pentru mehenghiul ista de Pintilie. Că doar am vrut eu să pun mâna pe el în închisoare, dar n-am putut. Da ce crezi, tu, mă (zise Oană, întorcându-se spre vinovat), că ești în satul lui Cremene, să furi orz și să bați oamenii în drum?...

— Unde te trezești aici? țipă colonelul. Pentru ce i-ai dat drumul să intre în orzărie?

— Domnul ghinărar e tatăl nostru, s trăiți! Cum să nu-l fi lăsat? Dumnezeu e Dumnezeu, și domnul ghinărar e domnul ghinărar. Alta n-oi ști, da asta o știu bine. Cum să nu-l fi lăsat? Apoi începu să se roage: Dacă Pintilie n-are de unde, tătuca dă cei patru saci înapoi, că tătuca are în hambar și păpușoi, și orz, și grâu; zău că-i dă tătuca, numai să-și scape băietul!

Toți zâmbiră, iar Pintilie pufni de râs. Oană îl zări și-i strigă printre lacrimi:

— Te râzi, măi deșcă, te râzi, nu ți-ar mai călca piciorul pragul maică-ta și al tătâne-tău!

Consiliul a achitat pe Neculai Oană, cerându-i trimiterea înapoi la vatră, ca un om slab de minte ce era. Când i s-a spus că scăpase, nu-i venea să creadă.

Dar pe Gheorghe Pintilie, care se ducea la închisoare, nu-l răbdă inima să tacă; întrebă râzând:

— Ce ți-o fi făcând boii, mă Onică?

Oană tresări, ca și când și-ar fi adus aminte de ceva, ochii i se luminară deodată, se întoarse și veni până la fața lui Pintilie. Și cum acesta din urmă ședea între cele două santinele, îi zise: Stăi, măi deșcă, și, mai nainte să poată fi oprit, îi trânti o palmă strașnică.

Apoi, cu buzele întinse într-un zâmbet de nespusă mulțumire, ieși pe ușă, scărpinându-și palma cu care lovise.