P. P. Carp

 

Cunoscut de prieteni și de adepți sub numele de соnu Petrachi, bărbatul acesta e o figură politică de mîna întăi, intr-o vreme în care țara românească are oameni de reală valoare.

Sunt 30 de ani de cînd eu aștept să văd pe d-l Carp în fruntea unui minister extraordinar, care să facă acte mari, să ia Transilvania, să reguleze chestia agrară etc., etc., și nu văd nimic. La 1888, după căderea lui Ion Brătianu, mi se părea că se înfiripează ceva din marele minister — dar n-a fost nimic trainic.

S-ar părea că de la Kogălniceanu încoace, oamenii de imaginație au dispărut și au rămas oamenii de memorie și de voință. Acela a fost geniul inventiv al României, care, cu vodă Cuza, reprezintă rasa noastră. Regele Carol, cu toți oamenii săi politici sunt neinventivi. Ion Brătianu, Lascar Catargiu, Al. Lahovary, Dem. Sturdza, T. Maiorescu, P. P. Carp sunt atîtea laturi ale aceleiași prisme, și s-ar putea zice că singurul fapt istoric din care țara noastră a ieșit mărită, campania Bulgariei din 1913, a fost făcută de voința poporului, fără consimțimîntul regelui Carol și fără voia primului său ministru, T. Maiorescu.

În adevăr, cîteșitrei acești bărbați hors concours, d-nii Sturdza, Maiorescu și Carp, sunt oameni de memorie. Speram că d-l Carp va face vreo nebunie de geniu. Era gata s-o facă acum o lună, cînd voia să mergem, în ruptul capului, cu germanii și austriecii, împotriva lumei întregi. Era nebunie, dar nu era de geniu.

Și, cu toate astea, o mare simpatie învăluie personalitatea aceasta.

Născut boier, ca și d-l Sturdza, și, ca și d-sa, moldovean din județul, Vaslui, d-l Carp este ginerele aceleiași doamne Cantacuzino care a dat zile d-nei Zoe Sturdza, dar care n-a fost deopotrivă de darnică cu fiica sa, d-na Irena Carp. Ca și d-l Sturdza, d-l Carp a învățat în Germania, de unde s-a întors cu aceeași reverență pentru noțiunea de „stat“, astfel cum o concepuse Bismarck. S-ar putea zice că acesta este singurul punct de atingere între cei doi cumnați. Intrat, încă de la început, în „Junimea“ de la Iași, d-l Carp a fost recunoscut numaidecît ca șef politic al acestei grupări literare, în numele căreia gîndea, vorbea și lucra, cu o morgă extraordinară, tratînd pe toți colegii săi de gogomani. Este evident că spiritul revoluționar și individualist al acestei grupări de tineri, care, dealtfel, era foarte disciplinată, avea ceva ștrengăresc și nou, ce nu se potrivea cu vremurile lui. Am cunoscut pe cei mai mulți dintre fondatorii grupului, din cari patru trăiesc și astăzi: d-nii Carp, Maiorescu, Todiriță Rosetti și Iacob Negruzzi.

Cînd voi vorbi de „Junimea” de la 1882, aceea care luase formă politică hotărîtă, cu Romania liberă ca organ, voi reveni asupra fondatorilor grupării. Deocamdată să rămînem la d-l Carp.

Figură enigmatică în toată puterea cuvîntului, omul acesta este, rînd pe rînd, admirabil dar incomplect în toate actele vieții sale politice. Dinastic hotărît, de la suirea pe tron a regelui Carol pînă în zilele noastre, este singurul bărbat de stat care a îndrăznit să spună suveranului adevăruri crude și din această cauză să se facă nesuferit aceluia ce are o așa de mare putere. Pornit de la formula „regele și dorobanțul”, care însemna un adînc dispreț pentru regimul reprezentativ și deci pentru toate ficțiunile Constituției noastre, d-l Carp s-a opus întotdeauna la schimbarea acestei Constituții, iar cînd a făcut alegeri, ele au fost aproape libere. Devenit ministru și președinte de consiliu, morga d-sale față de suveran trecea peste toate mărginele și nu arareori spunea în mod crud ceea ce s-ar fi putut spune cu delicatețe sau s-ar fi putut tăcea cu elocvență. Așa, bunăoară, înainte de a părăsi mininisteriul și a lăsa locul d-lui Maiorescu, într-o violentă explicație cu majestatea-sa, care afirma că armata română nu avea cele trebuincioase pentru a intra în campanie, d-l Carp a zis regelui: „Dacă nici de asta nu te-ai ocupat de aproape, ce ai făcut timp de 45 de ani?»

Ar fi ceva nou și plin de demnitate în această invectivă dacă ea ar porni dintr-o necesitate organică a unei naturi sălbatece, un Cromwell vorbind celuilalt Carol I; dar cînd se știe că această îndrăzneală previne dintr-o morgă dezmățată, cum numai Tiberiu putea să fi moștenit de la familia Claudia, atunci gestul d-lui Carp rămîne o simplă bravadă.

Ei bine, același om, în momentul cel mai grav al zilelor de astăzi, a fost singurul sprijin al regelui. În consiliul de coroană ce s-a ținut, în august, la castelul Peleș, după declararea războiului franco-german, bărbatul care a îndrăznit să „vorbească” a fost d-l Carp. Regele, luînd cuvîntul, a expus situațiunea internațională, căutînd să convingă pe asistenți că România trebuie să meargă alături de Germania și de Austro-Ungaria. „A venit momentul, domnilor, să facem din țara noastră o mare putere”, a zis regele. Tăcere mormîntală. După oarecare foire și șopăială, d-l Th. Rosetti a ridicat un glas sfios ca să spună că rangul de mare putere poate să fie primejdios și greu de ținut. A mai vorbit unul și altul, d-nii Marghiloman, Jean Lahovary, Brătianu, Take Ionescu, rostindu-se mai toți pentru neutralitate. Atunci a luat cuvîntul d-l Carp. A fost o execuție în regulă, aruncînd în obrazul fiecăruia fățărnicia tutulor: „Toți sau mai toți ați fost consilierii tronului; toți știați că politica noastră externă merge în calea Triplei Alianțe; toți ați suferit cînd, la 1877, Rusia, drept răsplată, ne-a luat Basarabia, prin urmare, cu toții ați consimțit la această politică. Iar astăzi, cînd a venit vremea să ne ținem de cuvînt, vă dați la o parte. Cum lăsați pe omul aista singur?!” (a întrebat, arătînd către rege).

Scena mi-a fost raportată de ministrul Afacerilor Străine, d-l Porumbaru.

Este cu atît mai interesantă purtarea d-lui Carp de astăzi, cu cît a fost mai crudă purtarea regelui și a Partidului Conservator cînd cu decapitarea sa.

Era în 1912, septembrie, cu puțin înaintea războiului balcanic. Regele convoacă un consiliu, în care declară că se pregătesc evenimente grave și România va avea să-și spună cuvîntul său. Drept aceea, se simte nevoie de formarea unui minister tare. Suveranul declară că nu are nici un motiv de a se despărți de Partidul Conservator, dar cere ca acest partid să fie întregit, să se facă repede alegeri, iar ministeriul să se prezinte țării într-o formațiune omogenă, fie sub prezidenția d-lui Carp, fie sub a d-lui Maiorescu.

Această indicațiune a d-lui Maiorescu era o subtilitate care ascundea intenția regelui de a decapita pe d-l Carp.

Nu trebuie uitat că mai tot timpul cît stătuse la guvern pînă atunci, guvernul conservator se întroienise în chestia tramvaielor. Această afacere, de tarabă liberală, nu ar merita să fie cunoscută de posteritate dacă n-ar fi punctul de plecare a decapitării d-lui Carp. În ce constă ea? În formarea unei societăți pe acțiuni, în capul căreia se afla d-l Vintilă Brătianu, fratele șefului Partidului Liberal, societate care obținea creațiunea a noi linii de tramvai, în condițiuni oneroase pentru comună și avantagioase pentru acționari. Venind la guvern Partidul Conservator, cu d-l Carp la prezidenția consiliului și d-l Al. Marghiloman la Interne, acesta din urmă denunță convențiunea tramvaielor ca cea mai scandaloasă afacere brătienistă. Justiția însă se pronunță în favorul societății. Lumea fu agitată timp de un an, iar chestia tramvaielor ajunse în Parlament, cu violența cu care aleargă la noi toate scandalurile. D-l Carp se înhămă la ea, ca un cal de sînge, și trase, pînă ce căzu în ham. D-sa născoci formula „fierului roșu” împotriva d-lui Brătianu, șeful liberalilor, care, pus astfel de-a dreptul în cauză, răspunse cu violență, provocînd scandal și retrăgîndu-se din Parlament. În intervalul acesta, Camerile votară o lege specială, care însă fu declarată de Curtea de Casație ca neconstituțională.

Iată-l pe d-l Carp, care nu vrea să renunțe în ruptul capului la „fierul roș”, pus în marea încurcătură de a înghiți sentința Casației și a debarca pe d-l Marghiloman, sau a pleca d-sa de la guvern.

Cronica intimă zicea că d-l Marghiloman nu apăra atît comuna București, cît își răzbuna pe d-l Brătianu că-i hrăpise femeia.

D-na Eliza Marghiloman (născută Știrbei) părea hotărîtă de soartă să fie soția unui șef de partid, în orce caz. Eu am cunoscut-o și ca d-na Marghiloman și ca d-na Brătianu. Îmi aduc aminte de cea dîntăi ca de o adorabilă persoană. Musset zicea despre engleza din poezia Une bonne fortune că nu poate s-o compare mai bine decît cu o picătură de lapte. Eu aș zice despre d-na Marghiloman că nu pot s-o compar mai bine decît cu o piersică: rotundă, roză și parfumată, cu puful care împiedecă pe nervoși de a o atinge, d-sa era un fruct cugetător, căci se ocupa de poezie, rîdea ca o floare ce înflorește, chema la sine ca fundul apelor adînci. Am cunoscut-o și ca d-na Brătianu: fructul era mai copt, puful mai aspru, rîsul mai rar, apa mai puțin adîncă; cugetul înălțat în sfere ideale, de patriotism și de poezie: am cetit o lucrare tradusă de d-sa în cea mai frumoasă limbă românească.

Prin urmare, acest măr de discordie (tot în lumea fructelor — oprite) părea a fi adevărata cauză a „fierului roșu”, așa că intransigentul meu amic, d-l Carp, ia conturul soarelui, ce apune cîteodată cu masca ironică a zădărniciei.

S-ar zice că nimeni n-a ținut socoteală de sforțarea morală a d-lui Carp, în această împrejurare, și regele mai puțin decît toată lumea. Ca și cum n-ar mai fi fost o figură retorică „fierul roșu”, ci un instrument real, roșit în foc, cu care d-sa alerga după toată lumea, toți fugeau de d-sa, pînă ce, în întrunirea de la d-l G. Gr. Cantacuzino, în care se propunea colaborarea cu d-l Take Ionescu, d-l Carp își iscăli dimisia din șefia Partidului Conservator și părăsi puterea și pe foștii săi amici.

Cum ajunsese Partidul Conservator la necesitatea înlăturării d-lui Carp?

Iată cum: după indicațiile date de rege în consiliul de la castelul Peleș, d-l Maiorescu se puse pe lucru și începu să trateze, pe de o parte cu d-l Carp, pentru a-l aduce înapoi, pe de alta cu d-l Take Ionescu, pentru a-l face să fuzioneze. Persoana care fu, în mod special, însărcinată de către d-l Maiorescu să vadă și pe d-l Carp și pe d-l Take Ionescu fu generalul Argetoianu, pînă atunci ministru de Război. Om integru, cam naiv și nedeprins cu șiretlicurile tratativelor, d-l Argetoianu chemă pe generalul Averescu și-l însărcină să vorbească amicului său Take Ionescu. Acesta îi trimise răspuns că nu poate sta de vorbă cu d-l Carp „deoarece e nebun”. Generalul Argetoianu, în întrevederea sa cu d-l Carp, reproduse întocmai cuvintele raportate de generalul Averescu. D-l Carp îl însărcină să spună d-lui Maiorescu că este un trădător, iar d-lui Take Ionescu că este o canalie.

După ce generalul Argetoianu se achită de misiunea sa într-un mod atît de imparțial, declară d-lui Maiorescu că se retrăgea și d-sa de la Ministeriul de Război, pentru că dezaprobă colaborarea cu d-l Take Ionescu; d-l general voia fuzionarea, care era altceva decît colaborarea.

În timpul tratativelor, regele ar fi dorit să excludă și pe d-l Marghiloman din noua formațiune ministerială, ca să-l învețe minte să nu mai umble cu fierul roșu, care era un instrument bun de marcat vitele, iar nu șefii de partide. Se pare că d-l Marghiloman izbuti să convingă pe cei în drept că invențiunea aceasta era exclusivă a d-lui Carp; că d-sa fusese gata să trateze și cu d-l Take Ionescu și cu d-l Brătianu…

Și iată-l deci pe d-l Carp al meu, care n-avea nimic de împărțit cu d-l Vintilă Brătianu, nici soțul d-nei Eliza Marghiloman nu fusese, nici pe generalul Averescu nu-l destituise, iată-l retras de la guvern și de la șefia Partidului Conservator, pentru că nu voise să renunțe la un cuvînt: fierul roșu.

Asta zugrăvește pe om, și în rău și în bine. În rău, îl arată ca pe un amator, un artist care sacrifică o situație unui cuvînt, un zeflemist incorigibil; în bine, ca pe un bărbat în toată puterea cuvîntului, care gîndește limpede și spune fiecărui ce gîndește, chiar și majestății-sale.

Din acest punct de vedere, d-l Carp este cel mai original român.

O lăture a acestei frumoase inteligențe este darul de a vorbi. Fără flori retorice; fără infinitele adjective ale lui Delavrancea; fără schimele și mimica lui Maiorescu; fără strălucirea cam goală a lui Take Ionescu — discursurile d-lui Carp se ascultă cu o uimire plăcută și se citesc cu dragoste, ca istoria lui Mommsen. Cînd d-sa vorbește, cu monoclul în ochi, cu capul pleșuv, cu faimoasa funtă de cravată neagră, purtînd redingota ca un englez de rasă, toată lumea e subjugată. Moldovenismele stilului său oratoric ii dau un farmec mai mult.

La București are casă mare, unde primește, iarna, toată societatea bucureșteană, căreia are aerul de a-i face o nespusă onoare prin faptul că d-sa, d-l Carp, nu se duce să se culce. D-na Irena Carp este foarte cuminte damă, cu totul absorbită în personalitatea bărbatului său, care, cred, a înșelat-o cu profuziune.

La Țibănești, domeniul părintesc, d-l Carp oferă vînători, mese, primblări prin pădurile sale, ținute cu o regularitate germană, purtînd monoclul cu aceeași notă intimă de dispreț, care are aerul de a zice: „Ascultă, dragă, tu ești un gogoman”.

Soții Carp au mai mulți copii, mai cu seamă băieți, și o fată care a luat în căsătorie pe vărul ei primar, căpitanul (astăzi colonelul) Alexandru Sturdza. În momentul căsătoriei, toată lumea se mira de înclinarea reciprocă a tinerilor și unii tachinau pe d-l Carp că și-a dat fiica după fiul „celui mai mare prost din Principatele Unite”, cum califica d-sa pe cumnatul său, Dem. Sturdza. D-l Carp răspundea că a luat ce era mai bun în casa Sturdza, lucrul ce nu e încă probat.