ÎNTÂIUL TABLOU
(O pădure în împărăția lui Dunăre Împărat. Amurgește.)
SCENA I
A fost odată ca nici odată, dacă n’ar fi nici că s’ar povesti, un împărat mare și viteaz, ce coborîse Dunărea dealungul ei, dela obârșiă până la cele trei guri. El umpluse o jumătate de veac cu isprăvile sale, așà că norodul, ne mai zicându-i pe nume, îl poreclise Dunăre Impărat. Și atât de mare și de viteaz erà, de i se dusese pomina peste lumea întreagă și de se întreceau împărații, care de care să se aibă mai bine cu el. Iar el, ne având vrăjmași pe pământ, își da de lucru vitejiei cu biruirea zmeilor și nimicirea fiarelor.
Și toate i s’ar fi ales spre bine împăratului, și după pofta inimii, dacă și-ar fi putut hotărî unicelul dela vreme de bătrânețe, pe Făt Frumos, să-și ia o soțiă din câte Domnițe i s’au fost scoase în cale; că păcat erà să se stârpească vechia și mândra lui vița. Dar Făt Frumos pe toate le treceà cu vederea; par’că dânsele n’ar fi fost nici domnițe, nici tinere, nici frumoase; vezi că cea ursită nu i se arătase încă și că Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, îl fereà să-i rămâie ochii la alta; căci vai de omul care sufletul și-l dăruește alteia decât celei ursite.
Pe un amurg duios de vară, păsările dintr’o poiană galeșă, deschisă din întunericul codrului ca o ferestruie
