către Cer, fură martore la o minune mare: mai întâi se auziră în depărtare, chemări de corn, lătrat de haită; zgomotul se apropià, și o ceată de mândri vânători năvăli în poiană; erà Dunăre Impărat cu fruntașii curții sale, toți cărări pe armăsari biruitori în întrecerile dela Sân Toader, și cu cei mai isteți hăitași din împărățiă, stăpânind cu greu o pârdalnică de haită ce se sbuciumà în toate părțile. Iar mai la coada, suflând din greu, hop și Beasadea, sluga credincioasă dar nărăvașă, cocoțat pe un măgăruș ce abià se mai vedea sub un munte de merinde și de ploști. Haita, pe semne, pierduse urma. Dar hăitașii îi deteră repede de rost, puseră câinii pe olm și vânătoarea purcese înainte, sunând din cornuri, asmuțând din glasuri, trosnind din bice. Zgomotul se depărtă, se pierdù cu încetul și liniștea obișnuită se așternù iarăși pe galeșa poiană.
Pe sub bolta frunzișului, păsările prind iarăși glas și’și povestesc cu deamănuntul ce le-a fost dat să vadă fiăcare pe rămurica sa; dar, codrul întunecându-se, chiar ciripiturile se răresc; limbutele își mai dau odată bună seara, apoi totul tace și crângul adoarme binișor.
Iată, însă, că se ivește, prin tufișuri, o vedeniă luminoasă, pășind atât de ușor încât minte chiar florile călcate, legănându-se așà de mlădios, de-ai zice că e o negură ce plutește pe poiană: e Făt-Frumos, unicelul lui Dunăre Impărat.
Perișorul lui
Spicul grâului;
Ochișorii lui,
Mura câmpului.
