Cu jungherul rotilat pe coapsă, cu cornul de zimbru pe șold, cu tarașul ferecat în mână, el purcede alene prin crângul prieten, căci nu’i arde de vânătoare, de care s’a răslățit pe nesimțite, ci de focul tinerețelor îi arde. Furat de blândețea serii, de ochiul Cerului, de boarea florilor, el își leapădă tarașul, se reazămă de o tulpină, duce la gură o foaie de mesteacăn și doinește, doinește de freamăta codrul, de se trezesc păsările și de ți se rupe inima.
Bine nu mocnește răsunetul doinei și iată că iese din desiș o babă bătrână ca intunericul. E Muma pădurii, stăpâna Ielelor și dușmană flăcăilor.
Se povestește că, de mult, pe când era tânără și frumoasă, mulți flăcăi au pierit de dorul ei, iar că, dânșii, nu i s’au rourat vreodată genele… nici de dragoste, nici de milă; că, de aceia, blestemată a fost să nu iubească până ce nu va îmbătrâni; iar, de la vreme de bătrânețe, să iubească fără nădejde și fără de sfârșit; chinul ei să’și afle, însă, cap, în clipa când un Făt-Frumos o va sărutà din toată inima. Și iacă de ce Muma Pădurii urmărește pe Făt-Frumos și’l roagă, de câte ori îl prinde prin codru, să o sărute, fiă numai o dată.
In acest amurg duios de vară, Muma Pădurii, auzind doina lui Făt-Frumos, își închipuì că dacă’l podideà atâta dor și jale, mai priimitor o să fiă flăcăul de prinosul ei de dragoste și se grăbi să i’l aducă. Dar tocmai din potrivă ieșì socoteala: căci cu cât mai dornic de iubire erà sufletul flăcăului, cu atât mai urâcioasă și mai vrednică de scârbă i se păreà cererea babii. Iși râse de ea, o batjocorî, o luă la goană. Dacă văzù și văzù Muma Pădurii că de la Făt-Frumos nu’și va
