Grădina curții lui Negru-Impărat. In fund, un portic de unde se cobor, în dreapta și în stânga, dâmburi de brazdă.
Din țara lui Negură Impărat au plecat toți bărbații de s’au dus să cucerească lumea. N’au mai rămas la curtea lui de cât el (căci prea era bătrân ca să se mai răsboiască) și Beadefoc, sluga lui credincioasă dar nărăvașă.
Au mai rămas, însă, pe lângă Domnița, fiică-sa, fruntea fecioarelor boierești din țară, care de care mai frumoase și mai nurlii. Ele îi țin de urât împăratului și, ca de petrecaniă, se prind a jucà câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii. Iar pe când ele joacă, Negură-Impărat poruncește să i se aducă potirul cel mare, plin. Beadefoc aleargă să săvârșiască porunca.
Dar Muma Pădurii își urmărește răzbunarea. Apropiindu-se, tiptil, ea aruncă peste cei de față farmec de somn biruitor. Incetul cu încetul, șirurile răzbite de somn, se aștern pe iarbă, pale, pale: bătrânul împărat își reazimă bărbia de piept și o liniște de moarte cuprinde pajiștea unde, cu o clipă mai înainte, fluturau dănțuitoarele mlădioase.
