Beadefoc, însă, care n’a fost prins în vrăjile Mumei Pădurii, sosește cu potirul cel mare, plin. Minunat, mai întâi, apoi, pricepând că ceeace vede nu e somn firesc, începe a se văita și a plânge amarnic. Gâtlejul uscându‑i‑se de atâtea văicăreală, el mai trage câte‑o dușcă din potir (nu de alta, dar ca să’și dreagă glasul) și iarăși se pune pe plâns și pe văitat. De geaba surle și trâmbițe sună în afară: jalea îi stăpânește firea de bălălău; așà că, în loc să se repeadă și el să caște gura la ce s’o fi petrecând la porțile palatului, el o ține strună cu plânsul și cu dresul glasului.
Dar iată că se ivește Beasadea, care a sosit cu tot alaiul lui Făt-Frumos la curtea lui Negură-Impărat, în sunete de surle și de trâmbițe. Aflând palatul gol, el s’a coborât în grădină. Uimit de ce vede, îi cere lămuriri lui Beadefoc. Acesta îi povestește pacostea ce îi lovise stăpânii. Durerea lui Beadefoc îi cuprinde bunătatea de suflet a lui Beasadea; și iaca tei de curmei pentru ca slugile (credincioase dar nărăvașe) să se împrietinească. Fără mai lungă vorbă, ei se așează unul lângă altul și își țin isonul, atât la văitat cât și la dresul glasului.
Atrași de atâta gălăgiă, sosesc, la rândul lor, în gradină, Făt-Frumos și urmașii săi. Dacă își dă seama de nenorocirea care îl izbește, Făt-Frumos, chiamă Zâna Zânelor, ocrotitoarea lui din leagăn, și o roagă să le dea din nou viață celor adormiți. Dar Zâna Zânelor
