E pădurea fermecată, unde nu pătrunde nici suflet de boare, nici rază de soare; unde veșnic întunericul și tăcerea domnesc; unde urmele se șterg, și de unde om de om n’a mai ieșit… dacă blestemat a fost să intre în ea.
Din porunca Mumei Pădurii, Furtuna aci aruncase cei patru nenorociți, smulși de pe tărâmul celălalt. Celor patru le sunt fețele pălite de neodihnă și hainele sfâșiate de spini, par’că de veacuri ei ar fi pribegit prin pădurea fără lumină și fără sfârșit. Sarbezi și ofiliți, Făt-frumos și Domnița se întind pe mușchiul jilav, hotărîți să nu se mai lupte cu soarta. Slugile (credincioase dar nărăvașe) nu se dau însă biruite, ci, lăsând copiii să se odihnească, ele se chibzuiesc cum să facă să‑i scape din această ocnă.
Muma Pădurii nu e încă înduplecată de atâta chin și durere. O să le ia copiilor și sprijinul lor din urmă: slugile.
Pentru aceasta, pe când ele se chibzuesc, iată se arată o flăcăraie albastră, ca de licurici, care saltă, se coboară în iarbă, aleargă de ici colo, de colo mai coleà, de coleà aiurea și de aiurea nicăieri. Dar iată alta și
