în rumeni și împodobiți cum erau. Dar să vedeți domniile-voastre ce minune s’a iscat din această faptă bună: minunea fu că Făt-Frumos care, nici pe prețul vieții, nici pe al fericirii, nu dăduse sărutatul Mumei Pădurii, îl dădù acù pe de geaba și din toată inima, că prea și‑o simțea plină de bucuriă și de iubire.
Iar, dacă se făcù minunea aceasta, apoi alta și mai neașteptată se întâmplă: sărutul lui Făt-Frumos fu de descântec unui blestem străvechiu, de din vremea de tinerețe a Mumei Pădurii: el puse capăt chinului ce de mult o munceà: abià sărutată de Făt-Frumos, într’o clipă se schimbă la față, se schimbă la port: în locul babei, răutăcioase și gârbovite, se arată o zână tânără, înaltă, mlădioasă, cu părul negru ca pana corbului, cu ochii scânteetori ca luceafărul dimineții și învăscută cu iiă argintiă, purtând, în râuri, câmpul cu florile, iar, in altițe, cerul cu stelele.
Și dacă toate se schimbară la față, apoi și vietățile din crâng se schimbară: așà, flăcăraiele se prefacură în flori dalbe, iar pricolicii în blânde ființe de la Dumnezeu, în gândăcei de tot soiul, fluturi, bondari și cărăbuși. Cu toate și cu toții se prinseră laolaltă: aduseră înapoi pe Beasadea și pe Beadefoc, odihniți și sprinteni; și veniră cu gingășiă să se închine la cei copii, frumoși ca doi heruvimi picați din raiu și purtători, în suflet, a vrăjii raiului, a făcătoarei de minuni, iubirea. Și cum stau, cu toții, minunându‑se și de ce văd cu ochii și de ce simt cu sufletul, iată sosește Zâna Zânelor, Puterea Puterilor, Curmătoarea Relelor, Dătătoarea Bunelor. Dânsa trebuie să fi meșteșuguit toate câte se petrecuseră că, deșì cu mărețiă primește închinăciunea tutulor, totuși îi râd ochii cu șireteniă.
