Dar Zâna Zânelor face un semn, dă o poruncă: codrul se șterge dintr’odată, ca sorbit de Cer sau înghițit de Pământ și toți cei de față se pomenesc la curtea lui Negură Impărat, unde fiăcare se află cum erà când a izbucnit furtuna, ca și cum de atuncea nu ar fi trecut nici o clipă, nu s’ar fi petrecut nici o faptă.
Florile, însă, și gândăceii, cari, și dânșii, au miri și mirese printre ei, cer voie Impăratului ca nunțile să le pornească și ei alături. Dobândindu-se voia cerută, flăcăi și fecioare, flori și gândăcei se prind a jucà câte jocuri toate, unele săltărețe ca sburatul fluturelui, altele line ca legănatul trestiii.
Apoi, sfârșindu-se jocul, Negură Impărat poruncește să se alcătuiască alaiul pentru ca Domnița din Vis să pornească, spre miază-zi, la cuscrul său, Dunăre Impărat. Acù să fi văzut: în sunete de surle și de trâmbițe, vin carele mari, așternute cu covoare de preț și cu zampale de aur și de argint, înhămate cu câte patru armăsari înaintași; vin fugarii năzdrăvani, buni de nuntă și de hartă; vin prăsturele buiestrașe, largi în nări și subțiri în ciolane. Fiăcare își alege locul, care călare, care în căruță, care în teleguță.
Mândră e călătoria și voioasă, căci, de‑alungul căii lungi, obștea le ise înainte, întinde straile și bate cu maiele și le presare drumul cu flori de’l face una cu pajiștile.
Astfel purcedând, a sosit Domnița din Vis la curtea
