Grigorescu pictase portretul mamei și al tatii, două capodopere.—„Pe cucoana Anica am putut-o zugrăvì liniștit”, imi ziceà el, „dar pe tată-tău, nu; a fost mai greu, pentrucă dânsul nu steteà la un loc. Din fericire, studiasem mult procedeurile pictorilor Japonezi, cari zugrăvesc din memorie o vedenie de o clipă”.
Adesea, Grigorescu zugrăvià, nu ce vedeà lumea toată, dar ce vedeà geniul lui.
Numai odată, la Sinaia, l-am văzut și pe acesta, pe Conul Vasile. Erà, mi se pare, prin 1872. Se puneau temeliile castelului Peleș; iar Curtea locuià în câte-va chilii ale mănăstirii, amenajate, firește, pentru așà mari oaspeți. Regina Elizabeta, atunci „Elizabeta Doamna” aveà, drept salon particular, o chilie mai mare (cea dintâi a șirului din dreapta) și desenase, pe unul din pereți, chipurile principalilor oameni de pe atunci (Generalul Florescu, Nicolae Golescu, Mihail Cogălniceanu, Carol Davila, Alecsandri, Generalul Solomon, etc.). Peretele a fost păstrat cu sfințeniă, până în ziua de astăzi, așà cum erà pe atunci.
Mama iubià mult pe Elizabeta Doamna, și erà foarte mult iubită de ea. Erà, dar, firesc ca fiul mai mare al mamei — adică eu — să se tolănească pe lângă fotoliul răposatei Regine, în tovărășia Nataliei Romalo, Luciei Al. Ghica, Eufrosinei Grădișteanu, etc., domnișoare de onoare.
Intr'o zi, pe când eram acolo, iaca și Conul Vasile, cu o mulțime de domni, toți mai de seamă unii decât alții. Bine înțeles, convorbirea luă o întorsătură foarte serioasă și cam depărtată de mințile copiilor. Neînțelegând nimic, mă grămădii între picioarele fotoliului Doamnei Elizabeta și stătui acolo foarte cuminte. De-
