oarece fiecare povesteà câte ceva, la un moment dat, Elizabeta Doamna zise lui Alexandri:
— „Povestește-ne și d-ta o znoavă românească”.
Conul Vasile stătù puțin pe gânduri, apoi se scuză că znoavele românești pe care le știà sunt cam necuviincioase.
— „Ce-are aface”, zise Elizabeta Doamna, „povestită de d-ta, znoava nu poate fi decât frumoasă”.
Alecsandri se supuse și povestì următoarea znoavă:
„Marioara, fată frumoasă, dintr’un sat de la munte, luase de bărbat pe Ionel, flăcău frumos și voinic; ea țineà la el ca la ochii din cap; dar nenorocul o pândeà: la pădure, unde tăià lemne, Ionel fu lovit și omorât prin căderea unui copac mare. Adus în sat de tovarășii săi, el fu scăldat, întins pe masă, acoperit cu giulgiu, împodobit cu crăci de pelin și cu flori, cum se cuvine unui mort, de însăși biata Marioara, care plângeà și se bocià: — „Ce bărbățel ’mi-a murit. Ce bărbățel ’mi-a murit”. Nimic și nimeni nu o puteà mângâià. Veniseră toate babele, suratele și fetele din sat; care mai de care, îi ziceà: — „Lasă Marioară, nu te mai bocì, că mai sunt flăcăi pe lume. E cutare și cutare și cutare”. Dar Marioara se bocià mai rău, îngânând: — „Ce bărbățel ’mi-a murit. Ce bărbățel ’mi-a murit”. Una câte una, și babele și suratele și fetele plecară, văzând că nici o vorbă nu erà de leac pentru Marioara. Rămase numai vecina de casă, care mai încercă câte-va vorbe: — „Mai sunt alții ca răposatul”. Atunci, Marioara se uită lung la ea, apoi smulse giulgiul care acoperià mortul. Văzând mortul, pe frumosul Ionel, vecina de casă uită de vorbele sale și începù să bociască, jălindu-se: — „Ce vecin ’mi-a murit. Ce vecin ’mi-a murit”.
Elizabeta Doamna dădù semnalul râsului.
— „Dar de ce bocià asta, întrebă, candid, Natalia Romalo?
