Rușinat, Conul Vasile pornì spre ușă, dar Elizabeta Doamna îl opri:
— Nu fugì, Domnule Alecsandri; znoava d-tale e foarte frumoasă și, dovadă că nu e necuvincioasă, e chiar întrebarea Nataliei.
Alecsandri nu mai fugì.
Elizabeta Doamna, care se jucà cu mâna prin părul meu, îmi zise: — „Tu, care știi poezii frumoase, spune-ne una”. Mă sculai și începui:
Frate, frate de stejar,
Lasă-mă să tai un par
Să fac osiă la car…
și așà, până la sfârșit.
Bătrânul Alecsandri se oprise în ușă, ștergându-și ochii umezi; el exclamă, când terminai:
Ferice de stihurile cari pătrund în mintea copiilor.
Nu l’am mai văzut pe Conul Vasile. Dar vorba lui mi-a căzut ca o picătură de aur pe suflet.
Mai târziu, la Golești, am găsit, printre hârtiile lui Ștefan Golescu, un mic album de desen, pe foile căruia Alecsandri scrisese, cu scriitura sa subțirică, primele sale poezii, și pe care’l dăruise unchiului meu mare, Ștefan Golescu. Il luai.
Acest prețios manuscris se puteà pierde la mine; pentru a’i asigurà, oare cum, viața, îl dăruii Academiei române, care îl păstrează și acum.
Alt „Conul Vasile”.
Pe acesta l’am cunoscut mult și de mult, de pe când deschisese „Instituțiunea” sa, în strada Astronomului.
