Eram, acolo, vre-o 12—14 școlari. De toți se îngrijià — nu zic ca o mamă, dar ca o soră mai mare — Coana Ninita, cea cântată de V. Alecsandri („Cu Ninita’n gondoletă”…) așà că toate ne erau din belșug. Conul Vasile (Urechiă) lăsând micuțele noastre ființe pe seama coanei Ninita, aveà mai multă grijă de sufletul nostru și, de pe atunci, pregătià cetățenii României Mari. El ne repetà, într’una, să nu uităm că suntem de origină latină, coborâtori ai acelor Romani cari cuceriseră lumea mai mult prin civilizațiă decât prin arme, mai mult prin fierul târnăcopului, lopeții, sapei și plugului decât prin fierul spezilor; că ne înrudim de aproape, noi, Daco-Latinii, cu Italo-Latinii, cu Ibero-Latinii, cu Belgo-Latinii, cu Galo-Latinii ; că suntem o mare familie (Italia, Spania, România, Belgia, Franța) în care Italia e muma iar Franța sora mai mare. Neamul latin e înconjurat de vrăjmași ziceà Vasile Urechiă, acum vre-o 50 de ani, dar el îi poate nesocotì, dacă își închiagă puterea prin unire.
Cei mai buni profesori de pe vremuri ne predau cursurile cu o înțelegere și cu o dragoste de copii cari ne făceau să’i adorăm. Printre elevii lor, de la „Instituțiunea Urechiă” mulți au dispărut; dar alții, ajunși, ba doctori în medicină, ba ofițeri superiori, ba înalți demnitari ai statului, își aduc și astăzi aminte, cu înduioșare, de iubiții lor profesori.
Conul Vasile (Urechiă) ne duceà personal să vizităm monumentele Bucureștilor: principalele biserici, palate, grădini, muzee, etc. Intr’o zi, ne duse la Cimitirul Bellu, (o palmă de loc, cum vedeți) unde salutarăm mormintele oamenilor celebri. Zărind marmora sub care dormià profesorul Maxim, un camarad al nostru scrise, cu creionul, pe piatra funebră următoarele versuri:
„Aici odihnește, în domnul ferice,
„Un om care limba cercà să ne-o strice”.
