a se libera sub pedeapsă de-a renunța la omeniea ce-o are: asta-i robiea lumei naturale ce-l înconjoară, pe care de obiceiu o numim natura exterioară. Totalul lucrurilor, al fenomenelor și al ființelor viețuitoare ce-I obsedează, ce-l copleșesc din toate părțile, ne încetat, fără cari și n afară de cari, de-altminteri, omul n’ar putea nici o clipă trăi, dar cari totu-și par legate în contra lui, așa că-n fie-care clipă din vieața lui dînsul ie silit să-și apere existența în contra lor. Omul nu se poate lipsi de această lume exterioară, fiind-că dînsul nu poate să trăească de cît în iea și nu se poate nutri de cît cu înlesnirile iei, dar trebuie să se și păzască de iea, fiind-că această lume, pare c’ar voi ne-ncetat să-l mistuească la rîndul iei.
Privită din acest punct de vedere, lumea naturală ne-nfățoșază priveliștea ucigătoare și cruntă a unei lupte înverșunate și ne-ntrerupte, a luptei pentru vieață... Nu ie numai omul care să lupte: toate animalele, toate ființele viețuitoare, ce zic, toate lucrurile aflătoare, avînd, ca și omul, cu toate că mult mai puțin vădit, avînd în sine germenul propriei lor distrugeri, așa zicînd propriul lor vrăjmaș, aceea-și fatalitate naturală care le produce, le conservă și tot o dată le și distruge, luptă ca și omul: fie-care categorie de lucruri, fie-care specie, vegetală și animală, netrăind de cît în dauna tuturor celorlalte: una pe alta se sfîșie, așa-
