deplin, va zice teologul. Și-o dată încredințat de asemenea fapt, nu mai am de știința D-tale nici o nevoe. O reduce la neant, o spulberă, Dumnezeul real. Cîtă vreme Ta necunoscut și l’a tăgăduit, dînsa a avut o rațiune să fie. De vreme ce acum recunoaște existența lui Dumnezeu, dînsa trebuie să se prostearnă cu noi și să se anuleze de sine In fața lui.
Cu toate astea, în declararea lui Littré, există cîte-va cuvinte, cari, înțelese cum se cuvine, ar putea să tulbure veseliea teologilor și metafizicilor: „Nemărginirea, atît materială cît și intelectuală, zice iei, ține printr’o legătură strînsă de cunoștințele noastre, și prin această legătură ajunge o idee pozitivă de-acelaș ordinu.... Aceste din urmă cuvinte sau nu însemnează nimic, sau însemnează așa ce-va:
Regiunea nemărginită, nesfîrșită, care începe dincolo de lumea noastră vizibilă, ie neaccesibilă pentru noi, nu pentru-că ar fi de-o natură deosebită sau că ar fi supusă unor legi opuse celor cari cîrmuesc lumea noastră naturală și socială, ci numai pentru-că fenomenele și lucrurile ce umplu aceste necunoscute lumi, și cari constituesc realitatea lor, sînt în afară de pătrunderea simțurilor noastre. Noi nu putem înțelege niște lucruri a căror reală existență n’o putem măcar determina, constata. Ieată singurul caracter al acestei neac-cesibilități. Dar fără să putem să ne formăm cea mai mică idee despre formele și despre condițiile de existență
