Cum a putut iea ajunge să bage un lucru cu totul nematerial într’un lucru cu totul material, cum poate corpul cuprinde, închide, mărgini, cum poate să paralizeze spiritul pur ? Asta-i încă una din chestiile pe cari numai credința, această afirmare împătimită șl stupidă a absurdului, le poate dezlega. Asta-i minunea minunelor. Aici n’avem ce face altă ce-va de cît să constatăm efectele, armările practice ale minunei.
După mii de veacuri de silinți zădarnice ca să-și vie în fire, Divinitatea, pierdută și răspîndită-n materiea pe care o nsuflețește și pe care o pune-n rrdșcare, găsește un punct de razem, un soiu de cămin, pentru propriea-i adăpostire, în om, în sufletul acestuea nemuritor, întemnițat, în chip ciudat într’un corp muritor. Fie-care om înse, luat-aparte, ie prea restrîns, prea mic, pentru a cuprinde imensitatea dumnezeească: iei nu poate cuprinde din asta de cît o foarte mică părticică, nemuritoare ca și întregul, dar infinit mai mică decît întregul. De unde urmează că Ființa dumneseească, Ființa cu totul nematerială, Spiritul, ie divizibilă ca și materiea. Altă taină a cărei dezlegare trebuie lăsată pe sama credinței.
Dacă Dumnezeu ar putea să încapă, întreg, în fie-care om, atunci fie-care om ar fi Dumnezeu. Jt.m avea atunci o nenumărată mulțime de. Dumnezei, fie-care aflîndu-se mărginit de toți ceilalți, fie-care fiind tot o dată nemărginit: contrazicere care ar implica neapărat distrugerea reciprocă a
