ce se va întîmpia cu toată dezvoltarea noastră umană ? Cu toate astea, cum momentul acestei descompuneri ieste cu desăvîrșire departe de noi, putem prea bine privi, cît se atinge de vieața omenească atît de scurtă, putem privi omenirea ca vecinică. Faptul acesta al omenirei progresive, însu-și iei, nu-i înse real și viu de cît întru cît se manifestează și se realizază în timpuri determinate, în locuri determinate, în oamenii cu adevărat vii, și nu în ideea generală a omenirei.
Ideea generală ie pururea o abstracție, și, ca atare, întru cît-va o negare a vieței reale, le cunoscută acea proprietate a cugetărei omenești, prin urmare și a științei, de a nu putea prinde și fixa din faptele reale de cît înțelesul lor general, raporturile lor generale, legile lor generale, cu alte cuvinte, ceea ce-i permanent în transformările lor ne-ntrerupte, nici o dată partea lor materială, individuală, așa zicînd palpitîndă de realitate și vieață, de aceea și fugitivă și necuprinsă. Știința cuprinde cugetarea realităței, nu însă-și realitatea: cugetarea vieței, nu vieața. Ieată marginea iei, singura margine cu adevărat de nestrăbătut pentru iea, pentru-că dînsa se-ntemeează pe însă-și natura cugetărei omenești, care-i singurul organ al științei.
Pe această natură se-ntemeează drepturile netăgăduite ale științei și marea iei misiune, se-ntemeează înse și neputința-i vitaiă și chiar acțiunea-
