de la abstracție la vieață. Știința, din potrivă, ie jertfirea neîntreruptă a vieței fugitive și trecătoare înse reale, pe altarul abstracțiilor eterne.
Știința ie tot atît de puțin în stare de-a prinde individualitatea unui om ca și aceea a unui iepure. Cu alte cuvinte iea-i tot atît de indiferentă și pentru una și pentru alta. Nu că dînsa ar fi străină de principiul individualităței. Iea-l concepe prea bine ca principiu, dar nu ca fapt. Dînsa știe prea bine că toate speciile animale, printre cari și speciea omenească, n’au existență reală de cît într’un număr nemărginit de indivizi cari nasc și mor, făcînd loc altor indivizi deopotrivă de trecători. Iea știe că pe măsură ce ne rîdicăm de la speciile animale la speciile superioare principiul individualităței se determină și mai mult, indivizii apar mai complecți și mai liberi. Dînsa știe-n sfîrșit că omul, cel din urmă și cel mai de.săvîrșit animal de pe pămînt, prezintă individualitatea cea mai complectă și mai vrednică de luat în samă, dia pricina facultăței sale de a concepe și de-a concretiza, de-a personifica într’o măsură în sine, și-n existența sa atît socială cît și privată, legea universală. Cînd nu-i vițieată fie de doctrinarizmul teologic, metafizic, de cel politic și juridic, fie de-o trufie strîmt științifică, și cînd nu-i surdă la instinctele și la năzuințele spontane ale vieței, iea știe, și acesta-i ultimul iei cuvînt, știe că respectul omului ieste legea supremă a omenirei, și că marele, adevăratul scop al istoriei, ieste umanizarea și
