ideilor dumnezeești, arătînd cetitorilor săi cum aceste idei n’au fost nici o dată dec:iț o J a spiritului omenesc, în goana căutărei u p p în cursul istoriei. Pentru a pune capat tjtuior nebuniilor religioase și miragiului dumnezeesc, nu-i mai lipsea lui Hegel de cît să rostească acest mare cuvînt care fu rostit după iei, aproape in acelaș timp, de cătră două spirite mari, fără să fi auzit vre-o dată vorbindu-se unul de altul: de Ludwid Feuerbach, discipolul și dătîmătorul lui Hegel, și de Auguste Comte,, întemeetorul filosofiei pozitiviste în Franța. Ieată cuvîntul acesta: „Metafizica se reduce la psihologie14. Toate sistemele de metafizică n’au fost nici o dată de cît psihologiea omeneas?ă dezvoltîndu-se în istorie.
Acum ni-i lesne de priceput cum s’au născut ideile dumnezeești, cum acestea au fost create de facultatea abstractivă a omului. In epoca lui Platon înse, această cunoștință nu iera cu putință. Spiritul colectiv, și prin urmare și spiritul individual, chiar a celui mai mare geniu, nu iera copt pentru asta. Abiea cu Socrate iei zice: „Cunoaște-te pe tine însuți" Această cunoștință de sine nu exista pe atunci de cît ca abstracție: de fapt iea iera nulă. Iera cu neputință ca spiritul omenesc să bănuească pe-atunci, că singur iei iera creatorul lumei dumnezeești. Dînsul află această lume în fața iui, o află ca istorie, ca sentiment, ca deprindere de gîndire, și făcu dintr’însa neapărat obiectul celor mai înalte speculări ale sale.
