facultate, depășind, toate lucrurile existente pănă și determinările cele mai generale ale Ființei reale, ca ideile de spațiu și timp, ne mai avînd nimic de depășit se odihnește în contemplarea golului său și-a imobilităței sale absolute, această abstracție, acest caput mortuum, cu totul gol de ori-ce cuprins, adevăratul neant, Dumnezeu, se proclamă singura ființă reală, a tot puternică, vecinxă. Totul real ieste declarat nul, iear nulul absolut, Totul. Umbra ajunge corp, iear corpul piere ca o umbră...
Știu foirte bine că și-n sistemele teologice și metafizice orientale, și mai ales în cele ale Indiei, între cari ie și budizmul, se găsește principiul nimicirei lumei reale în folosul idealului sau al abstracției absolute. Dar aici acesta n’are încă acest caracter de tăgăduire voluntară și cugetată care caracterizază creștinizmul. Pentru-că pe vremea cîrid fură concepute sistemele astea, lumea propriu zis omenaască, lumea spiritului om mese, a voinjei omenești, a științei și-a libertăței omenești, nu se dezvoltase încă cum s’a manifestat de-atunci încoace în civilizațiea greco-romană.
Concepțiea creștină ie de-o îndrăzneală și de-o absurditate nepomenită, un adevărat scandal al credinței, izbînda prostiei lesne-crezătoare asupra minței, pentru mulțime. Iear pentru unii, ironiea izbînditoare a unui spirit obosit, păcătoșit, dezamăgit și dezgustat de cercetarea cinstită și serioasă a
