cu rantie scurtă. Doi din aceștia, cei mai fatali, jucară mai ales un rol capital : unul, spiritul cel mai falș, celalf, cea mai despotică voință doctrinară din veacul al optsprezecelea : J.-J. Rousseau și Robespierre.
Cel dintăi reprezintă adevăratul tip al îngustimei și al păcătoșeniei nălucitoare, al exaltărei fără alt motiv de cît propriea sa persoană, al entuziasmului calculat și al fățărniciei sentimentale și tot o dată necruțătoare, al minciunei forțate a idealismului modern. Acesta poate fi socotit ca adevăratul făuritor al reacțiunei moderne. In aparentă scriitorul cel mai democratic din veacul al optsprezecelea, ascunde-n iei despctizmul nemilostiv al bărbatului de Stat. Iei fu profetul Statului doctrinar, după cum Robespierre, vrednicul și credinciosu-i discipol, căută să ajungă mareie-i preot. Auzind pe Voltaire zicînd că dacă n’ar exista Dumnezeu, ar trebui inventat, J.-J. Rousseau inventă Ființa supremă, pe Dumnezeul abstract și stărp al deiștilor. Iear Robespierre, în numele Ființei supreme, și a virtuței fățarnice comandate de Ființa supremă, ghilotinează, mai întăi de toate pe hebertiști, și apoi geniul Revoluției însă-și, pe Danton, în persoana căruea asasină Republica, pregătind cu chipul acesta izbînda, ajunsă astfeliu fatală, izbînda dictaturei lui Bonaparte I-iu. După această mare izbîndă, reacțiunea idealistă "căută șl găsi servitori mai puțini fanatici, mai puțin cumpliți, amăsurați