Nu m’aș fi întins atît de mult asupra naturei lucrurilor. Dar ie vorba de-un interes suprem, acela al înlăturărei reale, al distrugerei finale a absolutului, care, de data asta, nu se mai mulțămește să se plimbe numai ca o jalnică nălucă pe confrniile lurnei noastre vizibile, în imensitatea nesfîrșită a spațiului, ci care, încurajat de metafizica, cu totul kantiană, a pozitiviștilor, vrea să se furișeze în fondul tuturor lucrurilor cunoscute de noi, și să-și înfigă drapelul chiar în sînul lumei noastre terestre.
Pozitiviștii zic că intimitatea lucrurilor nu ni-i accesibilă nouă. Ce înțeleg iei oare prin cuvintele astea: intimitatea lucrurilor? Ca să ne lămurim în privința asta, cată să citez pe deplin ce spune Littré, unul din cei mai de frunte pozitiviști:
- „Fizicianul, ca un om cuminte, încredințat, o dată pentru totdeauna, că Intimitatea lucrurilor i-i închisă, nu mai pleacă urechea la cel care-l întreabă de ce corpurile sînt calde și grele: ar cerceta în zădar, și renunță. In domeniul biologic, de asemeni, nu mai ie locul de a întreba pentru-ce substanța vie se alcătuește în niște forme în cari aparatele sînt, cu mai multă sau mai puțină exactitate, adaptate la țintă, la funcțiune. Să se adapteze ast-feliu ie una din proprietățile imanente sau dati ale acestei substanțe, ca aceea da-a se nutri, de-a se contracta, de-a simți, de-a gîndi. Această vedere, întinsă la perturbări, le îmbtățoșază ușor. Iear spiritul care nu tnai ie ținut să cerceteze conciliarea
