iea. Iear în acest Univers nesfîrșit, pentru Dumnezeu nici un loc, cît de mic. Asta-i destul de mult, nu-i așa ? Să vedem înse dacă nu mai putem face încă un al treilea pas mai departe.
Avem acum organizat Universul, în chip etern, într’o nesfîrșitate de lumi aparte, unele în afară de altele, dar, chiar prin asta, unele cu altele, păstrînd și raporturi neaparate, neîntrerupte. Ceea-ce Auguste Comte numește acțiunea mutuală a sorilor, acținne pe care n’a putut-o experimenta vre-un om, nici măcar observa, dar despre care însu-și ilustrul întemeetor al Filosofiei pozitive, iei care-i atît de aspru față de tot ce înfățoșază caracterul unei hipoteze neverificabile, vorbește cu toate astea ca de-un fapt pozitiv, care nu poate fi pus la nici o-ndoeală. Și vorbește așa fiind-că faptul acesta se impune spiritului omenesc, neapărat, de sine și c’o absolută necesitate, de îndată ce acest spirit nu mai ie sub stăpînirea jugului îndobitocitor al nălucei divine.
Acțiunea mutuală a sorilor rezultă neaparat din existența lor aparte, deosebită. Ori-cît de uriași ar fi, presupunînd chiar că urieșiea reală a celor mai mari ar întrece tot ce ne putem închipui ca întindere și mărime, cu toate astea toți acești sori sînt niște ființe determinate, relative, finite sau mărginite, și, ca atari, nici unui nu poate să cuprindă numai în sine cauza și baza propriei sale existențe: fie-care nu există și nu poate exista de cît prin acțiunea și reacțiunea lor mutuală, prin
