dintr’o obîrșie care n’ar fi în sine, sau mai bine care n’ar fi iea însă-și. Tot ce putem face, ieste de-a constata mai întăi această Ființă unică și supremă, care ni se impune cu o absolută necesitate, de a-i studiea după aceea efectele în lumea ce ni-i cu adevărat accesibilă: mai întăi în sistemul nostru solar, și apoi, mai ales, pe globul nostru cel pămîntesc.
Fiind-că substanța unui lucru nu-i alt-ce-va de cît reala combinare sau realizarea tuturor cauzelor ce l’au produs, ie vădit că dacă am putea recunoaște substanța lumei noastre solare, am recunoaște toate cauzele tot o dată, cu alte cuvinte întreagă această nesfîrșitate de lumi, a căror acțiune combinată, directă sau indirectă, s’a înfăptuit în creațiea iei, Universul l’am recunoaște.
Ieată-ne deci ajunși la un cerc vicios: Pentru a recunoaște cauzele universale ale lumei solare, trebuie să recunoaștem substanța acestei lumi, pentru a recunoaște înse această din urmă substanță, ar trebui să recunoaștem toate cauzele universale. O ieșire din această dificultate, care la cea dintăi privire pare cu neputință de descurcat, o ieșire totu-și există. Ieat-o: Natura intimă sau substanța unui lucru nu se recunoaște numai prin suma sau combinarea tuturor cauzelor ce-au produs acest lucru, dînsa se recunoaște și prin suma diferitelor sale manifestări sau a tuturor acțiunilor pe cari le îndeplinește-n afară.
Ori-ce lacru nu ieste de cît ceea ce face: făptuirea,
