zi și cu higiena de a-zi, mai cu samă, sînt cît se poate de rari. Dar ceea-ce pierde omenirea cu’ aceste genii nu-i un cuprins oare-care real, ci posibilitatea de-a crea un cuprins.
Pentru a ne da samă de ce pot fi acele așa zise comori înăscute ale unei naturi de geniu și de ființa intimă a acestei naturi, închipuiți-vă c’ar fi transportată, din cea mai fragedă copilărie, într’o insulă deșartă. Presupunînd că n’ar pieri, ce va ajunge iea oare ? O sălbătăciune, care va merge cînd pe picioarele de dinapoi, cînd în patru labe, ca momițele, pare va duce vieața momițelor, va cugeta ca iele, se va rosti ca iele, nu prin cuvinte ci prin sunete, fără să fie prin urmare în stare să cugete, și care va fiN chiar mai pre jos de cît cea din urmă dintre momiți: pentru-că aceste din urmă, trăind în societate, se dezvoltă păn la un punct, pe cînd natura noastră genială, ne avînd nici o legătură cu niște ființi asemănătoare cu sine, firește va rămînea idioată.
Luați aceea-și natură de geniu la vrîsta de două-zeci de ani, cînd ie foarte mult dezvoltată, datorită comorilor sociale pe cari le-a împrumutat de la mediu-i și pe cari le-a elaborat și reprodus în sine cu acea ușurință sau cu acea putere de geniu cu totul formală cu care natura a înzestrat-o. Transportați acest geniu în deșert și siliți-l să trăească aici două-zeci sau trei-zeci de ani, în afară de ori-ce relații sau legături omenești. Ce va ajunge iei oare? Un nebun, un sălbatec, un
