află că regele Midas avea urechi de măgar. A ființa în realitate, și pentru oameni ca și pentru tot ce ființază, nu însamnă altă ce-va de cît a se manifesta.
Sa ne întoarcem acum la pilda luată de noi: un tînăr de geniu moare la vrîsta de dou-zeci de ani, cînd avea să descopere vre-un fapt mare, sau să vestească lumei vre-o sublimă concepție. Duce oare ce-va cu iei în mormînt? Da, o mare posibilitate, nu o realitate. Intru cît această posibilitate a fost realizată în iei, pănă să-i ajungă ființa intimă, fiți încredințați, într’un chip sau în altul aceasta s’a și manifestat în relațiile avute cu lumea exterioară. Concepțiile geniale, ca și acele mari fapte vitejești cari une-ori deschid o nouă cale vieței popoarelor, nu nasc de loc spontan, așa de-o dată, nici în omul de geniu, nici în mediul social care-l încunjură pe acesta, care-l nutrește, care-l inspiră, fie pozitiv, fie chiar în chip negativ. Ceea-ce inventează sau face omul de geniu, se afla încă de mult în stare de elemente în dezvoltare, tinzînd să se concentreze și să se strîngă mereu mai multe, chiar în societatea căreea omul de geniu îi hărăzește invențiea ce face său fapta. Și chiar în omul de geniu, invențiea, concepțiea ’ sublimă sau fapta vitejască nu se produc de-o dată: astea-s totdeauna rodul unei pregătiri interioare îndelungate care, pe măsură ce se dezvoltă, nu lipsește nici o dată de-a se manifesta într’un chip sau în altul.
