Nu numai în interesul mulțimei cată să ne silim a pricepe geneza sau obîrșiea istorică a ideei de Dumnezeu, a pricepe părîndarea cauzelor cari au dezvoltat și produs această idee în conștiința oamenilor, ci-n interesul sănătăței propriei noastre judecăți. Degeaba ne vom zice și ne vom crede atei: cîtă vreme nu vom pricepe cauzele despre cari vorbim, ne vom lăsa mereu mai mult sau mai puțin stăpîniți de strigătele acelei conștiinți universale a cărei taină n’am fi surprins-o, a cărei taină, taină va fi rămas. Și dată slăbăciunea firească a omului, chiar a celui mai tare, față de a tot puternica înrîurire a mediului social care îl înconjoară, ne așteaptă totdeauna primejdiea, de a cădea mai de vreme sau mai tîrziu, și într’un chip oare-care, în prăpastiea absurdităței religioase. In societatea actuală pilde de aceste, de convertiri rușinoase, sînt berechet.
Motivul practic cel mai de samă al puterei pe care o au încă și astă-zi credințele religioase asupra mulțimei, se știe. Înclinarea mistică arată la aceasta mai mult o adîncă nemulțămire a inimei de cît o rătăcire a judecăței. Această înclinare ie protestarea instinctivă și înfocată a ființei omenești în potriva îngustimei, ticăloșiei, în potriva durerilor și rușinei unei existenți păcătoase. După cum am spus, în potriva acestei boale nu ie de cît un leac: Revoluțiea socială.
