numind-o. Vorbirea omenească are particularitatea că nefiind în stare să numească lucrurile reale, cele cari lucrează direct asupra simțurilor noastre, iea nu le exprimă de cît noțiunea sau generalitatea abstractă. Și cum vorbirea și cugetarea sînt cele două forme deosebite, înse nedespărțite ale unuea și acelueaș act de chibzuire omenească, această chibzuire, fixînd obiectul teroarei și-al adorărei animale sau al celui dintăi cult al omului, îl generalizază, îl transformă așa zicînd într’o ființă abstractă, căutînd să-l numească cu-n nume. Obiectul adorat în realitate de cutare și cutare individ rămîne totdeauna acesta : această pieatră, această bucată de lemn, acestă treanță, nu altce-va. Dar de vreme ce a fost desemnat prin vorbire, obiectul adorat ajunge un lucru abstract, general: o pieatră, o bucată de lemn, o treanță. Așa-că, cu cea dintăi deșteptare a cugetărei, manifestată prin vorbire, începe lumea excluzlv omenească, lumea abstracțiilor.
Această facultate de abstracție, izvorul tuturor cunoștințelor și tuturor ideilor noastre, ie fără-ndoeală singura cauză a tuturor emancipărilor omenești. Dar cea dintăi răsărire a facultăței acesteea-n om nu-i produce numai de cît libertatea.
Cînd începe a se-nchega, ieșind cu-ncetul din feșele instinctivităței animale, această facultate se manifestează mai întăi, nu sub forma unei cugetări judecate, care are conștiință și cunoștință de activitatea iei proprie, ci sub forma unei cugetări
