In cultul vrăjitoriei primitive, Dumnezeu, sau această Atotputernicie nehotărîtă sub raportul intelectual și moral, apare mai întăi ca nedespărțită de persoana vrăjitorului: singur acesta, ca și fetișul, ie Dumnezeu. Cu vremea înse rolul de om supra-natural, de om-Dumnezeu, pentru un om real, măi cu samă pentru un sălbatec care, ne avînd nici un mijloc să se ferească de curiozitatea indiscretă a credincioșilor săi, rămîne de dimineața pănă sara supus investigărilor lor, rolul acesta nu mai ie cu putință. Bunul simț, spiritul practic al unei populații sălbatece, cari se dezvoltă ce-i drept cu-ncetul dar cari, prin experiența vieței, se dezvoltă mereu, acest bun simț și spirit practic sfîrșesc să dovedească acestei populații sălbatece, cu toate aiurările religioase, neputința practică, ca un om, supus tuturor slăbăciunilor și infirmităților omenești, să fie un Dumnezeu. Vrăjitorul rămîne fără doar pentru credincioșii săi sălbateci o ființă supranaturală, dar numaiN în unele clipe, cînd ie posedat. Posedat de cine ? ,De Atotputernicie, de Dumnezeu. Dumnezeirea se găsește dar de obiceiu în afară de vrăjitor. Unde s’o căutăm? Fetișul, Dumnezeul-lucru, ie depășit: vrăjitorul, omul-Dumnezeu, ieară-și. Toate aceste transformări primitive, fără îndoeală au umplut veacuri. Omul sălbatec, mai înnaintat, ce-va mai dezvoltat și mai bogat prin tradițiea mai multor veacuri, caută acum Dumnezeirea mult mai departe de iei, dar încă tot în ființele existente
