Acolea cată să ne oprim, pentru că aici începe religiea propriu zisă, în deplinul înțeles al cuvîntului, și cu dînsa teologiea, metafizica nefăcîndu-se așteptată nici iea. Pănă aici, închipuirea religioasă a omului, copleșită de reprezentarea fixă a unei Atotputernicii nedeterminate, de negăsit, procedase în chip firesc, căutînd această Atotputernicie pe calea investigărei experimentale, mai îrităi în obiectele cele mai apropiate, în fetiși, apoi în vrăjitori, și mai tîrziu în marile fenomene ale naturei, și în cele din urmă în astre, dar întrupînd-o mereu în vre-un obiect real și vizibil, ori-cît de depărtat ar fi fost. Acum omul se ridică pănă la ideea unui Dumnezeu-Univers, o abstracție. Pănă aici toți Dumnezeii omului fuseseră niște Ființi particulare și restrînse sau mărginite, printre multe alte ființi cari fără să fie dumnezeești, fără să fie a tot puternice, nu mai puțin existau și acestea. Acum omul pune pentru întăea dată o Dumnezeire universală: Ființa ființelor, substanța creatoare a tuturor ființelor restrînse, particulare, sufletul universal, Marele Tot. Ieată începutul adevăratului Dumnezeu, și tot o dată și începutul adevăratei Religii.
Să privim acum chestiea existenței unui Dumnezeu și a obîrșiei dumnezeești a lumei și a omului din punctul de vedere al utilităței sale morale și sociale. Despre rațiunea teoretică a credinței în această existență și obîrșie voiu spune numai puține cuvinte, dpar ca șă-mi deslușesc cugetarea.
