Toate religiile, cu zeii, cu semii-zeii, cu profeții, cu mesiile și sfinții lor, au fost făurite de închipuirea lesne-crezătoare a oamenilor, neajunși încă la deplina dezvoltare și la deplina stăpînire a facultăților lor intelectuale. Așa fiind, Ceriul religios nu-i nimic alt-ce-va de cît un miragiu în care omul, exaltat de ignoranță și de credință, își găsește propriea lui imagine, mărită înse și răsturnată, cu alte cuvinte divinizată. Istoriea religiilor, cea a nașterei, mărirei și decăderei zeilor cari s’au părîndat în credința omenească, nu-i deci nimic alt-ce-va de cît dezvoltarea inteligenței și a conștiinței colective a oamenilor. Pe măsură ce, în mersul lor istoricește progresiv, oamenii descopăr, fie în iei, fie în natura exterioară, vre-o putere, vre-o însușire bună sau chiar vre-un mare cusur, printr’un act al închipuirei lor religioase iei Ie atribue zeilor lor, exagerați de dînșii mai dinainte, cum fac în de obște copiii, zeilor, peste măsură de-ntinși. Datorită acestei modestii și acestei mărinimii pioase a oamenilor credincioși și creduli, ceriul se îmbogățește cu cele rîpite pămîntului, și ca o urmare neapărată, cu cît ceriul ajunge tot mai bogat, cu atît omenirea ajunge tot mai săracă, pămîntul ajunge tot mai sărac. O dată stabilită, dumnezeirea, firește fu proclamată drept cauza, rațiunea, arbitrul și împărțitorul absolut al tuturor lucrurilor: lumea nu mai iera nimic: totul dumnezeirea iera. Iear omul, adevăratul creator al aceșteea, după ce a scos-o, fără să
