A doua concepție, care a domnit multă vreme în filosofia Istorieĭ, e concepția idealistă, metafizică, spiritualistă. Aceasta vedea cauza întregeĭ Istoriĭ, momentul hotărîtor în mișcarea istorică a omenireĭ, în idee orĭ în spirit, un spirit maĭ mult saŭ maĭ puțin trancedental, absolutamente liber, nesupus legilor universale, nesupus determinismuluĭ universal, ci maĭ curînd guvernînd el, spiritul, aceste legĭ.
In parte, greșala acesteĭ teoriĭ se explică prin următoarea iluziune psihică.
Cine e chemat să ne dea explicare tuturor fenomenelor naturale și sociale? Cine e chemat să explice, să judece care e factorul hotărîtor in Istoria omenireĭ? Evident că intelectul, spiritul omuluĭ. Spiritul trebuie să chibzuiască, să judece, să hotărască. Și Romînul, cum știțĭ, are o vorbă: «cine ’mparte, parte‑șĭ face». Așa a făcut și intelectul. Chemat să judece care e factorul hotărîtor în mersul omenireĭ, el s’a erijat pe sine în acest factor, ba maĭ mult, prin accea‑șĭ iluziune psihică, s’a erijat în factorul suprem al universuluĭ întreg, nesupus legilor universale, ci cîrmuind el aceste legĭ.
Despre această concepție iară‑șĭ nu voiŭ vorbì, căcĭ și dînsa șĭ‑a trăit traiul, e cum ar zice germanul «ein überwundener Standpunct».
Nu mă voiŭ ocupà, deci, decît de concepțiile științifice, științifice cel puțin în metoda lor.
Care este caracteristica acestor din urmă con-
