inerente lui, capitalismul preface toate bunurile în mărfuri, toate valorile de întrebuințare în valori de schimb, este însă un bun, o valoare care mai cu seamă trebuie prefăcută în marfă pentru ca să poată exista capitalismul dezvoltat: e munca, forța muncitorului. Ca să se poată dezvolta capitalismul, trebuie ca posesorul forței de muncă să fie liber, independent, neîmpiedicat prin nimic de a-și vinde marfa lui: munca. Această marfă, care e însuși nervul capitalismului, trebuie să se afle cu grămada în piață, pentru ca astfel capitalul să-și cumpere dintr-însa atâta cât îi trebuie și s-o pună în valoare, s-o pună să lucreze. În societatea feudală însă, sub monarhia absolută, masa cea mare a lucrătorilor, rezerva cea mare din care se putea lua marfa-muncă, la țară era legată de glie, era — într-un fel sau într-altul — serva feudalilor, iar masa lucrătorilor din orașe, prin analogie cu cea de la țară și în concordanță cu tot caracterul social al monarhiei absolute și al feudalismului, era organizată în corporații silnice. Aceasta, desigur, era o imensă piedică pentru dezvoltarea capitalismului.
Mai departe, monarhia absolută, prin monopolurile nenumărate, prin vămi, accize și tot felul de drepturi fiscale pe care le-a instituit în folosul său și al aliaților ei feudali, împiedica libertatea tranzacțiilor și schimbului, circularea liberă a bogățiilor, absolut necesare dezvoltării capitalismului.
În sfârșit, capitalismul nu poate să sufere alt stăpân pe lângă el fără a-și compromite propria existență. Așa, în societatea capitalistă, capitalul e acela care hotărăște ce și cât să se producă — hotărâre condiționată de libera concurență, de ofertă și