în acest caz, tot pământul, asupra căruia dealtfel țărănimea socotea că are drepturi de veacuri, ar fi trecut la țărani, care, să zicem, l-ar fi răscumpărat pe prețuri foarte mici și termene foarte lungi. Pământul ar fi fost împărțit între țărani după puterea lor de a munci, după numărul brațelor dintr-o familie, după inventarul ce ar fi posedat ș.a.m.d. În felul acesta s-ar fi format o puternică proprietate mijlocie și mică.
Cu vremea, proprietatea fiind absolută și deci alienabilă, s-ar fi format și o mare proprietate (în condițiile acestea, destul de modestă și care ar fi putut fi mărginită întrucâtva prin lege), și un proletariat salariat din micii proprietari proletarizați.
La baza organizației producției ar fi fost deci mijlocia și mica proprietate țărănească. Având a plăti ratele răscumpărării către marii proprietari, având a susține statul și întreaga clădire socială ce s-ar fi format pe baza acestei producții agrare, țăranul ar fi fost silit să iasă din incuria lui orientală — produs al iobăgiei —, n-ar fi fost lăsat să lucreze numai câte o bucățică de pământ, ci ar fi fost nevoit să lucreze tot mai mult și mai bine, îndemnat mereu și de cerințele crescute ale pieței de desfacere, și de cerințele crescute ale societății în dezvoltare, și de înmulțirea populației, și de propriile lui necesități personale crescânde. Clasele conducătoare s-ar fi format mai ales din burghezimea rurală (proprietari mai mari și mijlocii, burghezimea sătească), burghezimea negustorească și din birocrație, iară puterea centrală — regele —, cum se întâmplă de obicei în societățile țărănești, ar fi avut mai multă autoritate reală decât în societatea bazată pe marea proprietate rurală.
