Statul și clasele dirigente ar fi fost silite, din spirit de conservare, să-și concentreze toate sforțările pentru a face să prospere această mică și mijlocie proprietate țărănească, principala resursă de viață a țării. Instituțiile țării ar fi rămas, bineînțeles, cele liberalo-burgheze de acuma, țara având toate caracterele și toate raporturile economice liberalo-burgheze, deși nu deplin dezvoltate, dar statul ar fi fost mai centralizat și puterea centrală mai mare. Cultura țării s-ar fi dezvoltat mai extensiv, având ea centru de preocupare școala primară rurală.
Intr-un cuvânt, în cazul al doilea dezvoltarea țării ar fi fost a unei democrații rurale asemănătoare cu a Serbiei, numai mai prosperă decât ea — având în vedere mai marile bogății naturale ale țării noastre —, ar fi fost o dezvoltare cu toate avantajele și defectele unor țări agricole, a căror producție e bazată pe proprietatea mică și mijlocie țărănească.[1]
- ↑ Apărătorii marii proprietăți la noi ne arată pe Serbia și sărăcia ei economică și culturală ca un exemplu până unde poate să ajungă o țară bazată pe mica proprietate și producție rurală. Acești apărători se lasă înșelați de aparență. Adevărul e că nici economicește, nici culturalicește Serbia nu e mai săracă decât noi, mai curând dimpotrivă. Ceea ce înșală este că acolo și averile și cultura sunt împărțite mai egalitar decât la noi. Sârbii n-au atâția milionari ca noi, dar în schimb starea țărănimii lor e incomparabil mai bună decât a țărănimii noastre; ei n-au două universități și n-au atâta spoială de cultură ca noi, dar nici atâția analfabeți. Bineînțeles, facem abstracție aci de nenorocirele politice ale Serbiei, care au și vor avea un cuvânt hotărâtor în dezvoltarea ei națională și socială. Și iarăși, bineînțeles, sunt foarte departe de a exagera bunătățile vieții ei economico-sociale: sunt social-democrat, nu poporanist.
