nu erau, deci țăranul avea, ca un izvor de câștig, cărăușia; avea pentru iarnă mica industrie casnică, nedispărută încă de tot pe atunci; avea imașuri comunale nearate încă; avea încă servitutea asupra pădurilor; iară birurile erau mai mici, incomparabil mai mici decât acuma.
În aceste condiții excepționale, lăsat în voia lui, putea să-și scoată cele necesare pentru traiul lui obișnuit, atât de sărac, nu numai din 4 ha, dar și din mai puțin. Și era natural psihologicește ca țăranul, liber după veacuri de robie, stăpân pe pământul lui, stăpân pe voința lui, să se apuce să-și lucreze în primul rând pământul său. Insă în acest caz ce se făcea proprietatea mare aproape cu totul lipsită de brațe? Căci doar nu putea fi muncită de vreo 60 000 de țărani împroprietăriți numai cu casă și grădină și nici în resturile de timp ale țăranilor împroprietăriți. Evident că în asemenea condiții proprietatea mare, pentru generații încă până s-ar fi înmulțit populația, ar fi suferit o mare depreciere. De pe întinsele lor moșii rodnice, dar nelucrate, proprietarii ar fi fost osândiți să se uite cu melancolie cum țăranii își scot existența lor mizerabilă din peticele de pământ inferior, însă al lor. Dar statul, întreg organismul social, țara?
Acestea se găseau într-o situație tot așa de grea ca și proprietatea mare. Statul și întreaga supraconstrucție socială aveau ca resurse de viață aproape exclusivă producția agricolă. Or, aceasta urma să se facă în cea mai mare parte pe pământurile împroprietăriților și moșnenilor, cam pe un sfert și ceva adică din suprafața cultivabilă a țării, restul aparținând statului și proprietății mari.
