an, imens de rău și de trist, că acum nimenea nu mai îndrăznește să afirme că totul merge bine și frumos în fericita Românie. Anul 1907 a deschis o prăpastie înaintea ochilor celor mai neîncrezători, a arătat că sânt chestiuni sociale, sânt probleme grozave, cărora trebue să li se găsească soluția, sub pedeapsa celor mai mari și mai ireparabile dezastre. Și acum, afară de mici și neînsemnate excepții, toți sânt preocupați de găsirea soluțiilor, nu de negarea problemelor.
Încât, din cele trei curente de judecată a mai rămas numai unul, acela după care toate relele și în deosebi nerealizarea instituțiilor occidentale, abizul dintre țara legală și cea reală, se datoresc faptului că n’avem oameni, n’avem caractere. Dar și curentul acesta duce o viață jalnică și începe să dispară.
Dacă curentele cele vechi au dispărut sau dispar, altele le-au luat locul. În special curentul poporanist, sub multiplele și variatele lui forme și nuanțe — dela poporanismul conservator și antisemit, pânăla poporanismul democrat-înaintat — dominează acum opinia publică. Dar în general poporaniștii, prin înseși clasele și interesele de clasă ce reprezintă, cași prin lipsa oricării metode consecvente de cercetare, n’au putut și nu pot să vadă clar, în întregimea ei, chestia socială a țării, nici problema ei agrară atât de complexă; iară pe poporaniștii democrați, cum sânt cei grupați în jurul revistei Viața Românească, metoda superficială și sentimentalo-fantazistă a poporanismului doctrinar rusesc îi împiedică și pe ei să vadă clar problemele țării în general, și în special problema agrară, care mai ales le stă pe inimă.
