vapor; îl lungiră pe un covor, deasupra, pe punte, însă nu-i putură da nici un ajutor, nici mateloții, nici doctorul vaporului. În vremea asta, înțeleptul domn zise lui Mavru:
— Mon general, n-a înserat încă, nici acu nu-mi dai voie să-mi plâng nenorocirea în odaia ce ai pregătit pentru mine ?
Răspunsul a fost dat cu tot respectul, scurt și cuprinzător:
— Nu, Măria Ta, căci calc legea, acum suntem în vremuri de epidemie.
Astfel, nemângâiatul domn petrecu toată noaptea, până la ziua albă, plimbându-se de-a lungul vaporului, ca o santinelă pe lângă cadavrul întins al ginerelui său, la capul căruia ardea o lampă, pusă de căpitanul vaporului.
Iată dar strictețea cu care se păzeau carantinele la vremuri de epidemii, și mă fălesc că, între paznicii acestor măsuri carantinești, am fost și eu, ca comandant de companie, la anii 1837 și 1838. Compania mea era răspândită pe Dunăre, la 26 de pichete, cu începere de la gura Ialomiții până la gura bălții Filipoiu, împotriva Ghecetului turcesc, în marginea Dunării, peste drum de portul Brăila.
Carantina era cu termenul cel mare, de 41 de zile, căci în partea dreaptă a Dunării mureau câte 10-l5 inși pe zi, iar turcii și bulgarii vecini, prin fel de fel de mijloace, umblau să introducă ciuma și în partea noastră, azvârlind noaptea, pe marginea Dunării, haine de la ciumați și parale tăvălite în puroaile ciumaților și înnodate în basmale.
Aceste obiecte se aruncau de către acei ce trăgeau șăicile turcești la edec în susul Dunării; dânșii erau însoțiți, din pichet în pichet, de câte o santinelă, totuși izbuteau să arunce jos aceste obiecte, ca să le găsească paznicii în urmă; își închipuiau în capul lor că, dacă ne vom ciuma și noi, în parta stângă a Dunării, se vor desființa carantinele care le împiedicau negoțul. Aceste secrete le aflau totdeauna directorii carantinelor, prin spionii ce aveau în partea dreaptă a Dunării. Era atât de strașnică strejuirea noastră, încât eu, cu patru ofițeri ai mei, am șezut două veri prin pichete pe linia Dunării. Aveam ordin să nu ținem câini și pisici la nici un pichet, pentru că aceste animale, care umblau adesea prin satele părții drepte a Dunării, să nu se întoarcă molipsite la pichetele de care aparțineau. Această strictă strejuire a durat doi ani, 1837 și 1838. Cât a fost de teribilă boala ciumei în partea dreaptă a Dunării, în România nu a putut pătrunde. Cele trei regimente de infanterie erau toate înșirate prin pichete pe toată întinderea Dunării, de la Vârciorova până la gura Șiretului,
