de cort, netoți și alți streini de pe pământul nostru. A doua zi, Sâmbăta Morților, executații erau deja îngropați. Donițele, oalele, cănățuile, jucăriile de copii, fluierașele, toate astea de pământ ars, au fost nelipsite în toate târgurile; cimpoaiele, cavalul și lăutarii răsunau prin frunzarele ținând loc de cârciumi; pământul vuia de jocul călușarilor, al borojenilor, al urșilor, de hora generală și geamala.
Iată ce era geamala: o momâie de femeie mare, de șase metri înălțime, cu două fețe, în față, sus, și în dos era câte o oglindă pătrată, peste care atârnau panglice de șic, ce serveau în loc de cap; trupul ei era gros cât o butie. Ea era țesută pe dinăuntru cu cercuri și pe din afară lipită cu hârtii colorate; cămașa îi era de culoare albă, fota din spate și șorțul din față de culoare roșie, garnisită cu flori; în față avea două mâini împreunate la pept, țiind un buchet de flori, tot asemenea și în spate avea două mâini iarăși împreunate la pept, însă fără buchet. Această geamala avea un om înăuntru, care o ținea de belciuge, căci nu era grea, și juca la cântecul lăutarilor. Jocul ei era foarte domol, plimbându-se. Obiceiul cu această statuie, monstră (din care s-a făcut și vorba stafie), s-a păstrat multă vreme în România. Momâia juca pe strade și la Moși cu începere din ziua de Paște până după Moși. O chemau toți în curțile lor, precum cheamă astăzi călușarii. Ea era singurul simbol al zeității Isis, zea egipteană, pe care au slăvit-o strămoșii noștri romani până la credința idololatriii. Se presupune că de aici au rămas la marca țării noastre soarele și luna, adică Osiris și Isis. Geamala a fost scoasă din petrecerile românești (rău și fără cale) deodată cu înființarea Regulamentului <Organic>.
Nu departe de aici este apa Colentina, ocolina sau coleaîn-tina, după cum am arătat că acel băltiș ocolea orașul București. Spre nord era balta Herăstrăului, în marginea acestei bălți a ridicat Constantin Ipsilanti, pe deal, un chioșc, la 1780, unde venea cu doamna sa; el sta în pavilion cu boierii, iar doamna se plimba cu fetele ei de onoare, într-o barcă frumoasă, pe baltă; pe mal le cânta meterhaneaua. Balta Floreasca se numea așa, căci acolo au fost vila și casele familiei Floreștilor, date de zestre bănesii Anica Hereasca, și în ale căror sate și moară se lucra la înălbirea pânzelor și tăierea lemnăriei. Nu departe de acolo începea dumbrava Bănesii, proprietatea banului Ghica, rămasă văduvei sale băneasa, al cărei nume se păstrează până astăzi. La această dumbravă se serba, totdeauna, de elita bucureșteană ziua întâi de Mai; acolo se auzeau cântările cele melodioase ale cucului privighetorilor, turturelelor și ciocârliilor; zbengui mieilor ne lângă oițe și cântecul ciobanului din caval, cum și cimpoiul grădinarului,
