care’l țiu de cinci ani, încerca fracul meu și mă înjura pentru că-i era prea strîmt. L’am auzit plîngîndu-se că am rămas slab, fiind-că eram prea sgîrcit pentru ca să mă îndur să mănînc bine.
— La ce puteai să te aștepți de la slugi ?
— Stai, lasă-mă să vorbesc, căci n’am isprăvit. Alerg îndată la Lenuța, slăbiciunea mea. îmi zisese de atîtea ori «sunt în stare să mor pentru tine» încît eram sigur că am să o găsesc leșinată de durere, cu toate că eu murisem pentru un urs.
— Ei?
— Dau două-zeci de lei slujnicei ca să mă bage într’o odăiță de unde puteam să văz și să auz toate. Alt-fel, ce să zic, nu mă pot plînge Lenuța era îmbrăcată în negru de sus pînă jos. Avea chiar și ciorapi negrii și ’i arăta împreună cu piciorul pînă la pulpă, unui avocat, pe care’l întreba: «S’a găsit testament:»
— Nu s’a găsit, răspundea avocatul.
— Auzi dobitocie, urma Lenuța, să plece la vînătoare de urși fără să’și facă testamentul! Va să zică, să trântim moștenitorilor un proces!