îndată că sunt supuși pe ne drept unei dări, de sigur au găsit în sat vre-un logofăt cu haină albastră care le-a redactat zece petiții către stăpînire, și jalbele lor adresate rînd pe rînd Suveranului, parlamentului, prezindentului consiliului, au făcut negreșit adesea ori, ocolul de la Ra-dovan la București și înapoi, purtînd re-soluțiile legendare: «Să recomandă d-lui ministru — se recomandă d-lui prefect — se recomandă d-lui sub-prefect — se recomandă d-lui primar».
Poate că după alți patru-zeci de ani, la o altă inspecție ministerială, administrația va avea norocul să dea peste acele petiții uitate în fundul unui dulap, sau în sertarul mesei d-lui nbtar. Și dacă cel puțin acei care ’și iau sarcina să apere pe săteni contra abuzului sau indiferenței administrative, contra lăcomii vecinului mai puternic, ar fi oameni conștiincioși!
Țăranul însă cînd are vre-o nevoe, cade în mîinele unui samsar de sat sau de la oraș, care îl exploatează tot așa de ne-omenește ca faimoșii perceptori de la Ra-dovan, cu bine-voitoarea îngăduire a autorităților polițienești.
