Eftimița care l’a dăptat singură, ca o adevărată matronă din zilele de apoi.
De și avea un nume, anii copilăriei trecură pentru prunc, fără să i se zică pe nume, căci se cam rușinau slugile din casă, cînd era vorba să-i zică coconașu Curius, ear muma-sa cu toate că’l știa semenul consulului care se hrănise cu rădăcini și învinsese oastele lui Pyrrhus, totuși ’i zicea mai bucuros Rică de cît Curius.
Îndată însă, ce a intrat la școală, domnu director l’a făcut să înțeleagă prin cîte-va cuvinte bine simțite, că de la dînsul așteaptă mai mult ca de la ceilalți și că trebue să fie fruntașul generațiunei sale.
Adu-ți bine aminte, a conchis domnu director, că ceea-ce este permis unui școlar numit Gheorghe, Dumitru sau Nicolae, nu este permis unui Curius, supranumit și Dentatus. Quod licet Dimitri, non licet Curi, a adăogat domnu director, care’și cunoștea latineasca pe de rost.
De și nu cunoștea de o cam dată latineasca, totuși fiul lui Ceauș a înțeles că nu este bine să te numești Curius.
Bine n’a fost.
