La tribună, era un înflăcărat de deputat tot din localitate, câre’i trăgea prefectului local, îi trăgea primarului local, casierului local, polițaiului local... în sfîrșit era precum vedeți o cestiune de interes local în toată puterea cuvîntului.
Eu tăceam, mă făceam că n’auz. Deputatul înflăcărat îi trăgea înainte, iar afurisitul meu de vecin începuse să mîrîe: «Cere cuvîntul... trebue să ceri cuvîntul... e o cestiune locală».
Eu, îi șopteam că dacă e o cestiune locală, nu mă privește pe mine... el: ba da; eu: ba nu!
Mai întîiu, să ne înțelegem: Eu sunt de fel din București, și ales numai la Dorohoiu... pentru că trebue să știți că unul din meritele sistemului parlamentar e tocmai că te alegi unde nu te cunoaște nimeni.... Atunci, care e gestiunea locală pentru mine București sau Dorohoiu ? Casația nu s’a pronunțat, pentru ce să mă pronunț eu.
In sfîrșit, ca să scurtez vorba, vecinul meu mă întărită, mă întărită, și ’mi strigă la urma urmelor: «Ți-e frică, vere Napoleone!»
