Dacă nu striga, mă făceam eu că n’am auzit, dar a strigat și încă tare. — Mi-e frică? — Cînd am auzit aceste cuvinte,., cînd am auzit mai ales că le au auzit toți... am sărit în sus, am ridicat amîndouă mîinele ...uite așa... și am răcnit: «Domnule Președinte, cer cuvîntul!»
Președintele m’a înscris la catastif.
Ei, de atunci înainte, am început să simț furnici... furnici prin mîini, furnici prin picioare, pe șira spinărei pînă la ceafă și mai ales pe vîrful limbei.
În sfîrșit, îmi ziceam în mine; «Bun e Dumnezeu, sunt înscris al patrulea, o să se închiză discuția după ce va vorbi al doilea deputat ca în toate zilele, și scap cu fața curată...
Ef, n’am avut noroc ! Nu s’a închis discuția... Au vorbit toți și pe urmă președintele a strigat: «D. Napoleon Păunică are cuvîntul!»
Eu mă făceam fețe fețe, mă treceau nădușelele, aș fi dat nu știu ce pentru un 15 Martie 1888. Ar fi putut guvernul să împuște toți ușierii Camerei că n’aș fi zis nimic...
