Eram în stare să’mi dăruesc diurna pe două zile... zău pe două zile o dărueam... Dar nu s’a împușcat nici un ușier, nu s’a întîmplat nici un 15 Martie și toți deputații mei strigau: «La tribună!» pe cînd prezidentul ’mi zicea mereu: «Domnule Păunică, aveți cuvîntul».
Eu n’aveam cuvîntul de loc... ’mi rămăsese în gît cuvîntul, dar m’am urcat la tribună.
Atunci mi s’au muiat vinele... m’a apucat un fel de amețeală... mi se părea că toți deputații umblau cu capetele în jos și cu picioarele în sus... și era o tăcere... o tăcere... dar ce tăcere !
De obiceiu, e gălăgie ca la balamuc... pentru mine se făcuse tăcere ca la cimitir... toate nenorocirile pe capul meu... și presidentul ear ’mi zise: «Aveți cuvîntul!»
Uite, simțeam că barba albă a presidentului se lungește... se lungește... mă gîdelă la ceafă și mi se așează pe cap ca un bulgăre de ghiață.
Atunci, mi-am luat inima în dinți... am băut paharul cu apă pe care mi l-a adus ușierul și foarte emoționat am suspinat:
