ceea deasă, mirosind a funingine, care târăște cu ea noaptea și îneacă tot, vietăți și lucruri; e o altă negură, ușoară, subțire ca un văl, care înmoaie formele, aruncă în lume nelămuritul, face vis din realitate, slăbind razele, dându-le culoare. Îndărătul ei soarele se prevede stins, rotund și roșu ca un talger de aur, de ții ochii la el, și-l dorești cald, și-l dorești fierbinte; și când el își recapătă uneori focul, atunci — cum să zic ? Uiți de toate, îti vine să sburzi în lumina lui, să bați din palme și să-i strigi ca un copil: soare, soare ! — soare, soare !
Uimit te uiți la cer, și la ceată, cum se rupe în luciri de mătase; și acoperișuri nesfârșite, hornuri, coșuri lungi, cupole apar scânteind — unoraș nou, parcă eșit acum-acum din ape.
Liniștea dimineții e întreruptă numai de treuri. Le auzi horăind undeva, și când întorci capul, iată-le ! Trec, sgudue o clipă-două podurile aruncate asupra străzilor, și fug înainte.
Și iarăși liniște; până când încep dela un timp clopotele — mii de clopote din mii de turle; trist cântă, și cântă ici și cântă colo; mai tare cântă și mai încet; și mai stins cântă, parcă din alte lumi ascunse; și mii de clopote din mii de turle cântă— așa cântă clopotele astea, cari nu ’și-au
