fiecăruia putea fi pricina acestor deosebiri; dar nu o întrebă și tăcu. Ea părea a-l înțelege :
— Spunel Ce te uiți la mine atât de curios?
— Mă uit, zise el încet, fiindcă adesea mi se face milă de d-ta. Iți trăești viața în gând, în loc de a o trăi în traiu. Dă-mi o mână și lasămi-o să ți-o sărut. Ar fi o îndreptare...
Ana, la atingerea mânei lui, păru a avea deodată revelațiunea zădărniciei teoriilor ei. Ii lăsă mâna în voe și își rezemă fruntea pe cartea în care citise. Par’că o pace binefăcătoare se lăsa în gândurile ei.
— Scoală-te, zise ea tânărului, care-i sta acum alături, în genuchi. Și mila e ceva, — cam puțin, dar în fine e... Ce amintire dureroasă îmi trece prin minte! Sărmana Natalia Canta!...
Dar nu apucă să sfârșească bine numele ce rostea și ușa se deschise cu zgomot, iar unul din soldații de ordonanță intră ca o vijelie:
— Cuconiță, vine D-nu General!
Ana sărise în picioare și se uita la dânsul cu ochii aprinși de mânie. Era atât de furioasă că părea încremenită. In sfârșit își regăsi glasul, și privindu-l lung, rosti silabă cu silabă:
— Eși afară dobitocule!
