Pagină:Duiliu Zamfirescu - Îndreptări.djvu/17

Această pagină nu a fost verificată

eu consimțământul, că fata nu-i a mea, nei-culiță.

Apoi iar se porni pe râs, bătându-l pe umeri:

— Bravo ai noștri! Așa mi te voi: june însurățel, cu zgarda de gât.

— Da nici n’am gândit, D-le General!

— Nu-mi umbla cu fleacuri, că mi-a spus mie Ana... Scurt comanda!

Comăneșteanu se uită un moment la dânsul, zicându-și, par’că fără voia lui: — uite ce prost e! Ana veni binișor spre el și-l atinse pe braț, vorbind încet și rătăcit:

— Ți-am spus să te gândești bine. Nu tăgădui, fiindcă am martori că mă rugai în genuchi să-ți dau pe Mia... Par’că Mia ar fi a mea!

Tânărul, încremenit de atâta îndrăzneală, rămăsese mut.

— Hai, Alecule, că mai vorbim... Mă duc să-mi iau portabacul. Nu te neliniști, că scriu chiar astăseară părintelui Lupu.

Intr’o clipă Ana fu lângă dânsul, strângându-i mâinele în mâinele ei:

— Scapă-mă! Te rog, te implor, nu mă lăsa în bajocura slugilor!... Am să-l vâr în pușcărie pe mizerabilul acela.

Tremură, se făcuse galbenă și par’că chiar urâtă. Vanitatea rănită strâmbase armonia liniilor figurii.