Sania mergea pe pârtia bătătorită, alunecând și ea ca o închipuire. Muchea grindurilor da la iveală câte o colibă fumurie, căpițe de fân, șire de pae, cari, în singurătatea dimineții, păreau namile din povești.
Locotenentul se uită pe gânduri în slava cerului.
Dacă n’ar fi fost clopoțeii de la cai, mersul lui pe întinderea câmpului i s’ar fi părut ridicat în vermuri depărtate. Scoase capul din gulerițl blănii și se uită spre răsărit: o dungă de lumină, par’că mai mult bănuită decât adevărată, năzuia să lupte cu luna, In trecerea neclarificată a imaginelor, i se păru că vede pe culmea unui grind un șir de umbre, ce se scoborau dincolo pe vale.
— Semn de iarnă grea: ies lupii în hăiticuri.
— Pe ce drum suntem, Baciule?
— Pe drumul nostru, Coane.
Baciul îmbătrânise. De când se întorsese a două oară în curtea lui Mateiu Damian, nu se mai dusese de la el. Cam trist, cam singuratic, se ținea încă drept bătrânul. Fusese ridicat la rangul de morar, apoi de îngriji¬ tor de moșie ; iar acum, de când curtea de la Comănești rămânea tot mai singură, la acela de pușcaș.
E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise Baciul. După războiu,
